Este inutil sa te mint cu promisiuni de cumintenie, stim cum functioneaza chestia asta, asa ca sa zicem ca ne-am facut fiecare treaba... de acord?
Mai tii minte cand stiam ce-mi doresc? Acum ceva ani, cand ma mai chinuiam sa-mi placa poeziile si sa le recit cu farmec peltic, printre dintii nou-nouti... si-ti ceream carti si portocale... Eu nu mai tin minte ce-mi aduceai, dar stiu ca eram incantata de sonerie si ma incerca asa un fior de nerabdare pana se hotarau ai mei sa impodobim bradul... si ma enervau colindatorii ca intarziau procesul de despuiere a cadourilor. Da, da... cam pe atunci!
Anul asta vreau sa-mi aduci sentimentul ala. Fara ambalaj, fare sonerie, fara poezii. Lasa-l pe covor in fata usii, ca ma prind eu! Promit sa am grija de el si sa-l folosesc in fiecare zi cu moderatie, sa nu-l termin din prima luna.
Anul asta vreau sa stiu ce vreau! Am zis!
Hai, pupici, lugu-lugu!
Despre cutiile oamenilor si oamenii din cutii
Cand am plecat de acasa, femeile mi-au dat sfaturi de viata lunga, fara de care putem sa traiesc, dar nu la fel de constient. Fiecare, dupa propria experienta, frustrare, bucurie sau dezamagire, evident.
Asadar, vecina-mea, o maramureseanca cu 7 maini drepte, care regreta si acum mutarea la polul opus, mi-a interzis sa vin acasa cu un oltean. Bunica-mea, moldoveanca de pe Ozana, care nu uita nicio povestire de la al doilea razboi mondial incolo, mi-a interzis sa vin acasa cu un ungur. Mama, cu M mare, mi-a interzis sa mai vin acasa.
Eu am poposit cuminte in miezul tarii si mi-am facut drumuri scurte incolo si-ncoace prin Europa, sa ma conving singura ca niciuna nu are dreptate si oamenii sunt totusi diferiti. In parte m-am inselat, in parte am aflat ca oltenii sunt solidari, iar ungurii simpatici. Incet, incet mi-am facut propriile cutiute si m-am impacat cu ideea de a trimite oamenii in ele.
Intr-o duminica promitatoare m-am urcat, in Sibiu, intr-un autobuz populat. Ma asteptam ca soarele de toamna sa-i moleseasca pe oameni si sa-i reduca la tacere, ba chiar ma bazam pe asta. In schimb, in autobuz se urca o matusa cu nepotica hiperactiva si zgomotoasa si cu nepotul alcoolic, fiecare pe cate o usa, ca sa poata acoperi toata masinaria cu discutia lor istovitoare.
De pe un scaun, o doamna cu ochelari de soare si buze rosu-ridate, le face obervatie in mod invers proportional cu haina de piele de pe umeri. Incepe scandalul.
Converatia este irelevanta, dar n-am putut sa omit cutiile matusii, care i-a plasat pe toti la Jina (in principiu e de naspa), pe ea s-a pus confortabil in oras, ca mandra descendenta a fabricii Balanta, iar pe cei care nu s-au simtit vizati, i-a impartit pe rand "de acolo, de la praz" sau "de la Moldova".
Mie mi s-a intamplat rar sa ma puna lumea in cutia cu praz, poate si pentru ca am renuntat de la inceput la perfectul simplu, sa nu derutez. Mi s-a intamplat mai des sa nu ma regasesc in nicio cutie. Iar eu ma bucur tare cand oamenii ies din cutiile mele si ma surprind.
Si ca sa te linistesc, Mama, tu sigur castigi!
Asadar, vecina-mea, o maramureseanca cu 7 maini drepte, care regreta si acum mutarea la polul opus, mi-a interzis sa vin acasa cu un oltean. Bunica-mea, moldoveanca de pe Ozana, care nu uita nicio povestire de la al doilea razboi mondial incolo, mi-a interzis sa vin acasa cu un ungur. Mama, cu M mare, mi-a interzis sa mai vin acasa.
Eu am poposit cuminte in miezul tarii si mi-am facut drumuri scurte incolo si-ncoace prin Europa, sa ma conving singura ca niciuna nu are dreptate si oamenii sunt totusi diferiti. In parte m-am inselat, in parte am aflat ca oltenii sunt solidari, iar ungurii simpatici. Incet, incet mi-am facut propriile cutiute si m-am impacat cu ideea de a trimite oamenii in ele.
Intr-o duminica promitatoare m-am urcat, in Sibiu, intr-un autobuz populat. Ma asteptam ca soarele de toamna sa-i moleseasca pe oameni si sa-i reduca la tacere, ba chiar ma bazam pe asta. In schimb, in autobuz se urca o matusa cu nepotica hiperactiva si zgomotoasa si cu nepotul alcoolic, fiecare pe cate o usa, ca sa poata acoperi toata masinaria cu discutia lor istovitoare.
De pe un scaun, o doamna cu ochelari de soare si buze rosu-ridate, le face obervatie in mod invers proportional cu haina de piele de pe umeri. Incepe scandalul.
Converatia este irelevanta, dar n-am putut sa omit cutiile matusii, care i-a plasat pe toti la Jina (in principiu e de naspa), pe ea s-a pus confortabil in oras, ca mandra descendenta a fabricii Balanta, iar pe cei care nu s-au simtit vizati, i-a impartit pe rand "de acolo, de la praz" sau "de la Moldova".
Mie mi s-a intamplat rar sa ma puna lumea in cutia cu praz, poate si pentru ca am renuntat de la inceput la perfectul simplu, sa nu derutez. Mi s-a intamplat mai des sa nu ma regasesc in nicio cutie. Iar eu ma bucur tare cand oamenii ies din cutiile mele si ma surprind.
Si ca sa te linistesc, Mama, tu sigur castigi!
Concluzia este ca nu poti trage o concluzie
Cand te trezesti intr-o dimineata si ti-e prea lene sa duci efortul mai departe, iti plimbi ochii de la o urma de tantar la alta si incepi sa tragi o linie sub ultimele luni de cand nu ai mai avut o astfel de dimineata.
Si atat. Nu poti spune ca ai ajuns la o concluzie, ca momentele alea intens nedigerate te-au dus mai aproape de scopul in viata, nici macar un pic mai aproape, cat sa-l afli... Ti-a ramas un sir de evenimente pe care nu le poti aranja cronologic, pentru ca ti se pare ca s-au petrecut in alta viata, a altcuiva. Si cam atat.
Cafea?
Si atat. Nu poti spune ca ai ajuns la o concluzie, ca momentele alea intens nedigerate te-au dus mai aproape de scopul in viata, nici macar un pic mai aproape, cat sa-l afli... Ti-a ramas un sir de evenimente pe care nu le poti aranja cronologic, pentru ca ti se pare ca s-au petrecut in alta viata, a altcuiva. Si cam atat.
Cafea?
gadget de MP
Ia si la pachet!
Postări
Comentarii