din seria degetelor în priză

Pe la 9 ani ai mei, frate-meu a descoperit rock-ul. Vrând, nevrând am mers şi eu pe mâna lui, fără să-mi arunc, ce-i drept, caseta cu Brian Adams, canadianul meu preferat.

Şi cum aduna el casete VIVA, aşa aduna, cât mai negre şi mai zgomotoase, cum îi şade bine unui supărat, ca un pre-emo fără acces la interneţi şi implicit nici la terenţi, dar cu un butic de copiat copia copiei originalului, aşezat chiar în drum spre casă, de la şcoala. Şi la fel îşi umplea şi uşa cu poze cu oameni mari, machiaţi şi pieptănaţi haotic, vopsiţi pe piele şi incercelaţi în multe locuri.

Eu nu mă plângeam precum vecina de sunetele răguşite şi chiar mă îndragosteam uşor de ceea ce mai târzior Viţa de Vie numea Basul şi cu toba mare. Şi erau multe, ele, adunăturile astea de împieliţaţi şi se exprimau care cum puteau în limba pe care o învăţam pe atunci ca fiecare, de la Cartoon Network.

Şi uite-aşa, într-o zi, mă apucă pe mine fredonatul la TNT şi mă dădeam inconştient dinamită şi eram serioasă şi supărată, ca în videoclipurile de pe VH1... şi frate-meu se uita la mine ca prostul şi imi derula caseta să vadă ce altceva am mai învăţat. A fost, probabil, primul moment în care am simţit acceptul fratelui meu mai mare şi mândria că mă are drept discipol, măcar în muzică.

Cam asta a fost relaţia mea cu AC/DC... că acum nu mă număr printre ăia care şi-au luat bilete să-i vadă pe tărâm mioritic... ci ascult mai cu plăcere Metallica şi sunt megafană alternativ.

Dar nu cu asta vroiam să încep, ci cu pilda degetelor în priză. Aşadar, frate-meu a ajuns şi el om însurat, în curând şi la casa lui. Bea bere cu măsură şi sigur nu ar mai da share la sticle prin mulţime, la concerte, maram din considerente de igienă.

Dar din când în când îi place să se viseze cu o chitară în mână, în faţa a mii de fani tatuaţi şi sărind într-un picior pe scenă. Cred că încă mai speră să facă asta la batrâneţe, ca idolii lui muzicali care nu şi-au lăsat burtă, şi-au păstrat pletele şi o rockăie şi la vârste onorabile.

Lui frate-meu îi place să-şi mai bage degetele în priză din când în când şi să simtă cât AC/DC poate duce. Asta îl conservă în starea fragedă de adolescent rebel.

Ce zici, Chinezule? Merită frate-meu o biografie AC/DC, în locul biletului pe care nu l-a mai prins?


Update: multumiri inclinate poporului Chinez care si-a rupt de la gura un premiu special-bonus-mentiune sa aiba si ochii lui frate-meu de ce se bucura! :D