viata e o barca

bine, bine pentru unii e croaziera, pentru altii vapor, dar sa ramanem la lucruri simple!

Asadar, viata e o barca pe care o ancorezi din cand in cand unde ai impresia ca ti-e mai bine, in locurile cele mai confortabile.

Cand esti mic, o ancorezi in familie, iti faci repere, iti cladesti o coliba pe plaja, te bucuri de soare si fructele exotice. Pana te plictisesti si vrei sa simti vantul in spate. Te urci iar in barca si-ti muti ancora in mijlocul prietenilor. Ei iti sunt repere.

Termini un liceu, o facultate si nu mai stii unde sa-ti pui ancora. Daca ai ceva noroc, ti se implanta intr-un job. Repere noi, alte principii. Reperele copilariei se dizolva usor, usor.

In viata se mai intampla sa ramai si fara ancora. Se rupe franghia si plutesti fara directie intre alte barci. Te rogi sa dai de o insula, de repere si de principii.

Nu-i nimic: importanta este barca, nu ancora!

draga Mosule,

Este inutil sa te mint cu promisiuni de cumintenie, stim cum functioneaza chestia asta, asa ca sa zicem ca ne-am facut fiecare treaba... de acord?

Mai tii minte cand stiam ce-mi doresc? Acum ceva ani, cand ma mai chinuiam sa-mi placa poeziile si sa le recit cu farmec peltic, printre dintii nou-nouti... si-ti ceream carti si portocale... Eu nu mai tin minte ce-mi aduceai, dar stiu ca eram incantata de sonerie si ma incerca asa un fior de nerabdare pana se hotarau ai mei sa impodobim bradul... si ma enervau colindatorii ca intarziau procesul de despuiere a cadourilor. Da, da... cam pe atunci!

Anul asta vreau sa-mi aduci sentimentul ala. Fara ambalaj, fare sonerie, fara poezii. Lasa-l pe covor in fata usii, ca ma prind eu! Promit sa am grija de el si sa-l folosesc in fiecare zi cu moderatie, sa nu-l termin din prima luna.

Anul asta vreau sa stiu ce vreau! Am zis!

Hai, pupici, lugu-lugu!

Despre cutiile oamenilor si oamenii din cutii

Cand am plecat de acasa, femeile mi-au dat sfaturi de viata lunga, fara de care putem sa traiesc, dar nu la fel de constient. Fiecare, dupa propria experienta, frustrare, bucurie sau dezamagire, evident.

Asadar, vecina-mea, o maramureseanca cu 7 maini drepte, care regreta si acum mutarea la polul opus, mi-a interzis sa vin acasa cu un oltean. Bunica-mea, moldoveanca de pe Ozana, care nu uita nicio povestire de la al doilea razboi mondial incolo, mi-a interzis sa vin acasa cu un ungur. Mama, cu M mare, mi-a interzis sa mai vin acasa.

Eu am poposit cuminte in miezul tarii si mi-am facut drumuri scurte incolo si-ncoace prin Europa, sa ma conving singura ca niciuna nu are dreptate si oamenii sunt totusi diferiti. In parte m-am inselat, in parte am aflat ca oltenii sunt solidari, iar ungurii simpatici. Incet, incet mi-am facut propriile cutiute si m-am impacat cu ideea de a trimite oamenii in ele.

Intr-o duminica promitatoare m-am urcat, in Sibiu, intr-un autobuz populat. Ma asteptam ca soarele de toamna sa-i moleseasca pe oameni si sa-i reduca la tacere, ba chiar ma bazam pe asta. In schimb, in autobuz se urca o matusa cu nepotica hiperactiva si zgomotoasa si cu nepotul alcoolic, fiecare pe cate o usa, ca sa poata acoperi toata masinaria cu discutia lor istovitoare.
De pe un scaun, o doamna cu ochelari de soare si buze rosu-ridate, le face obervatie in mod invers proportional cu haina de piele de pe umeri. Incepe scandalul.

Converatia este irelevanta, dar n-am putut sa omit cutiile matusii, care i-a plasat pe toti la Jina (in principiu e de naspa), pe ea s-a pus confortabil in oras, ca mandra descendenta a fabricii Balanta, iar pe cei care nu s-au simtit vizati, i-a impartit pe rand "de acolo, de la praz" sau "de la Moldova".

Mie mi s-a intamplat rar sa ma puna lumea in cutia cu praz, poate si pentru ca am renuntat de la inceput la perfectul simplu, sa nu derutez. Mi s-a intamplat mai des sa nu ma regasesc in nicio cutie. Iar eu ma bucur tare cand oamenii ies din cutiile mele si ma surprind.

Si ca sa te linistesc, Mama, tu sigur castigi!