am un fetiş

Şi-l am de ceva timp!
Vreau să pocnesc o statuie umană...
ştiţi voi, oamenii ăia vopsiţi care stau neclintiţi pe stradă şi te lasă să-i pozezi în schimbul unui bănuţ. Da, da... aia care nu-s nici mimi, nici artişti, nici cerşetori... sunt statui! E şi asta o formă de artă, nu zic... dar eu chiar vreau să pocnesc unul, numai să-i văd reacţia...

Am hotărât asta prin Cologne, când am stat pe gânduri dacă să-mi împlinesc fetişul sau nu, dat fiind că statuia îl reprezenta pe Papă... am ratat, cu gândul la şocul bătrânicilor care lucrau deja la felicitarea personalizată de Paşti.

Dar uite cum week-endul ăsta mi-am adus aminte de setea de cunoştere, plimbându-mă prin centrul Sibiului şi întâlnindu-mă cu nişte statui umblătoare, în căutare de soclu şi piţipoance cu telefon jmecher.

Indivizii erau îmbrăcaţi în mineri, cu lămpi cu gaz şi caschetă şi pulverizaţi ca-n reclamele cu zâne cu spray auriu, să lucească bine sub soare. Probabil nu sunt singura cu fetiş violent şi de aceea statuile erau însoţite de băieţi şi fete cu eşarfă aurie, de pionier, personalizate.

Toată tevatura era organizată de sponsorul principal şi partenerul FITS 2010, nimeni altul decât Gabriel Resources sau Roşia Montană Gold Corporation, într-o campanie destul de inteligentă, trebuie să recunosc, de îndobitocire a populaţiei şi aşa ameţite de criză.

Şi uite-aşa poporul muritor de foame se trăgea în poză cu minerii aurari, orbiţi, probabil, de sprayul colorat în nuanţa preferată a idolului tuturor românilor, Guţă, fără să conecteze nici măcar în treacăt simbolistica minerului cu evenimentele iliesciene din deceniul trecut. Piţi cu status de hi5 neupdatat, mămici disperate de plozi urlători, bătrâni senili, tot românu vedea aur!

Nu pot decât felicit pe această cale campania de PR a RMGC pentru strategie. E chiar inteligentă şi adaptată publicului ţintă. Acelaşi public vizat şi de Loteria Naţională, al doilea sponsor oficial al FITS anul ăsta. Poate e un semn şi faptul că singurii care-şi permit să finanţeze un astfel de festival pe timp de criză sunt doi speculanţi care promit câştiguri rapide şi fără efort deosebit.

Îmi înţelegeţi, acum, fetişul? M-a luat un val interior de scârbă şi revoltă faţă de indivizii ăştia, studenţi la actorie, care îşi mai şi spun street performers, pentru că vând circ pentru pâine... aşa un val, că mi-am imaginat o grămadă de locuri unde i-aş fi atenţionat fizic...

Sper să stea toată săptămâna aşa, auriţi, că-i prind eu nesupravegheaţi... muhahaha

Da... şi uite aici, bonus, încă un fan Guţă cumpărat de RMGC:
http://ow.ly/i/1QqD

în pasul racului spre vest

Mi-am început ziua aflând târziu de un eveniment care părea interesant. Este vorba de un seminar susţinut de David Applefield, specialist american în media şi comunicare, consultant media şi publishing, scriitor, jurnalist freelancer... Nenea ăsta îşi dedică timpul cheltuind dolarii ţărişoarei lui să dirijeze mass media mioritice locale spre supravieţuire în faţa mult disputatei crize.

I-am apreciat efortul şi entuziasmul, i-am admirat exemplele proprii şi grăitoare şi i-am dat dreptate. Eu, personal. Realitatea nu-mi dădea mie dreptate. În sală am întâlnit nişte feţe triste, de oameni prea ocupaţi cu funcţiile lor ca să îşi recunoască impotenţa creativă.

Am recunoscut stilul directoraşului de vânzări care negociază oferte cu partenerii patronului şi concepe strategii de marketing bazate pe defăimarea concurenţei. Unde mai pui că distinşii se exprimau în limba maternă, deranjaţi, probabil, de faptul că americanu ăsta nu ştie rusă, să aibă şi ei cu cine discuta... Pentru ăştia, deci, sunt traduse prost în română manualele de marketing şi comunicare cu trei ediţii în urmă!

În spatele lor tronau profesori de la Jurnalistică, reduşi la tăcere. În faţă era plantată o vedetă locală cu profil pe Hi5, să dea bine în poze. Asta e mass media sibiană.

Sunt curioasă ce impresie şi-a făcut nenea Applefield...

După experienţa revelatoare, am aterizat la Muzeul e istorie, de unde vroiam un pliant. La intrare mă strigă disperată o tanti de la casierie. Îi explic doleanţa personală şi urcăm împreună la shop, în ritm ardelenesc, de prag de pensie, în timp ce-mi explică faptul că îi ţine locul şi colegei de la shop, care e în concediu. Buuun. Îi cer un pliant cu orarul muzeului şi programul expoziţional. Nimic ieşit din comun, nu? Îmi bagă sub nas o carte despre istoria muzeului de istorie. Eu zic: dar este în română!!? Ea îmi răspunde: nu ştiu, nu am răsfoit-o! Găsesc un pliant în engleză şi-mi cere un leu. Cum adică? Eu plătesc pentru materialele tale de promovare/ informare?

Plec râzând în hohote. La uşa opusă, nişte turişti străini încearcă să dea buzna. E închisă. Trebuie să aştepte până tanti asta îşi pune lucrurile în ordine şi se grăbeşte încet să le deschidă. Oare cum o să se înţeleagă?

Dar mai bine hai să punem pariu în cât timp ajunge o bugetară de genul ăsta la grevă!