cotele frustrarii depasesc astazi nivelul mediu

Astazi a fost pentru prima data cand mi-am aparat jobul la uzina. L-am aparat in fata unor frustrati care lucreaza intr-un birou de 3/4, cu patru scaune, un dulap si un calculator, care fac cu randul in fata lui si scot glume gen "cu ce va pot refuza?".

Am fost sa dau un anunt in evz. Fusesem "programata" pentru aceasta actiune deosebit de delicata. Am ajuns acolo la timp si m-a primit cu spatele secretara-contabila-vecina-naiba stie ce a domnului cu care colega mea vorbise in repetate randuri cu o saptamana inainte. Genul acela de functionara cu studii medii care a invatat de unde se deschide calculatorul si acum stapaneste Pamantul. Genul care iti masoara tocurile, isi aminteste vag cand s-a spalat ultima oara pe cap si gaseste repede o problema la care in mod sigur nu ai solutia. Si daca o ai, nu ai gasit-o destul de repede.

Domnul lipsea. A continuat sa lipseasca si in urmatoarea jumatate de ora, in care am continuat sa stau in picioare, pana a venit a doua ametita din biroul mult prea inghesuit si m-a poftit pe un scaun.

Un job de front desk este solicitant, dar o persoana care izbucneste rautacios la adresa clientului este dovada vie ca jobul meu este mai misto.

A venit si amaratul. M-a binecuvantat cu suflarea lesinata, m-a lasat sa mai astept un pic pana a mai facut inutil trei ture de birou si mi-a zambit stirb ca si cand era o placere sa il vad. Si pentru ca nu se putea opri aici experienta unica, au inceput comentariile rurale.

Am primit priviri amuzate, ghionturi si remarci exagerate despre uzina si nu din cauza uzinei, ci din cauza unui singur om. Am trecut si prin seria de comentarii de prost gust despre olteni. M-am infoiat, am deschis cutia cu demoni si mi-am declansat sarcasmul, ironia si rautatea asupra celor trei frustrati. Nu au inteles nimic. S-au mirat ca nu apreciez genul de umor de proasta calitate.

Halal!